Mindless monologue de octombrie

octombrie 25, 2009 at 9:09 pm | In Artistice | 4 Comments
Tags: , , ,

Un octombrie târziu… S-a schimbat ora şi parcă timpul a trecut mai greu.
Fac o plimbare înapoi pe cărările lui. Acum un an, purtam o mască şi petreceam, după o zi cu cel mai lung drum şi multe bagaje cărate. Era frig şi urât afară şi atunci, dar pe atunci parcă nu conta chestia asta aşa de mult. Un bal mascat, o mască, un dans.

Un an mai târziu, un surâs amar şi altfel de bagaje. Un băgat de pulă dis de dimineaţă şi încă o zi infectă. Nu, n-am uitat. N-am uitat nici de 4. De fiecare 4. De fiecare dată.

Aceeaşi melodie pe repeat, sentimente care nu-mi dau pace şi o stare cu care nu mă împac. Nu mă suport pe mine, deci cum m-ar putea suporta altcineva? Mi-aş da două palme, dacă nu s-ar asigura realitatea să facă treaba asta de fiecare dată când mă trezesc. Old habits die hard.

Addictions never die, they just retaliate.

Nu toţi ochii care vor citi textul îl vor şi înţelege. Dar ar fi frumos dacă ochii care trebuie să-l înţeleagă ar mai da şi ei un semn.

Mesaj ascuns? Da şi nu prea. E târziu, ca de obicei. Târziu în noapte, târziu în octombrie, târziu…

Ascultam zilele trecute la radio un Wake me up when september ends şi m-a rupt complet de realitate.

Încă o aberaţie, încă un mindless monolgue, încă o dată.

Too bad she always belonged to someone else.

Cheers. Goodbye and good night.

Otravă

august 19, 2009 at 7:45 pm | In Artistice | 1 Comment
Tags: , , ,

Melodie de mood: Poison.

Pentru că e ca otrava. Pentru că încă îmi curge prin vene, cu toate că n-am mai luat de mult contact cu ea. Pentru că mă omoară încet, fără să-mi dau seama. Pentru că e dulce. Pentru că mă paralizează şi mă face să-mi pierd minţile şi respiraţia. Pentru că nu scap de ea, orice aş face. Pentru că e subtilă şi fără să-ţi dai seama, îţi ajunge la inimă şi o amorţeşte, dar nu destul cât să o facă să se oprească, însă suficient cât să te doară. Pentru că începe subtil şi plăcut, cu o dulce ameţeală, dar îmi aduce sfârşitul. Îl simţi cum se apropie şi ştii că e inevitabil.

E rău să iubeşti otrava. Dar mai rău e să n-o cunoşti niciodată.

Faza a doua. Renunţarea.

mindless monologue 5

august 5, 2009 at 8:59 pm | In Artistice | 2 Comments
Tags: , ,

Mergeam în noapte prin oraş şi era pustiu. Târziu, târziu de tot în noapte. E fascinant să vezi bulevarde mari absolut pustii. Niciun om, nicio maşină. Nici nu mai ştii sigur dacă visezi sau e pe bune. Nici eu nu mai ştiu. Doar reclame, felinare, lumini ce se pierdeau în viteză. Silent night, cum zicea cândva, un cântec. Complet opus faţă de haosul din timpul zilei. Dar hey, şi oraşul trebuie să se odihnească, nu?

Îmi aduceam aminte de alte străzi, alte lumini, din alt oraş. Altă viteză, altă odihnă.

Timpul trece, sentimente stau pe loc, nu vor să se ducă în altă parte nici de-ale dracului. Raţiunea contează prea puţin.

Idei fără sens, într-o noapte fără sens, într-o viaţă fără sens.

Lumini fără sens, priviri fără sens, dar totuşi uneori însemnau atât de mult.

Sunt patetic? Da, ştiu. Mai am voie, câteodată. Oricum o să-mi fută viaţa 2 palme şi o să mă trezească. Are obiceiul ăsta. N-are nimic.

Nimeni, niciodată, n-o să mă poată împiedica să visez. Dar o să visez în timpul meu. În rest o să fiu realistul, sarcasticul, cinicul şi ironicul io pe care îl ştiţi.

Dar nu toţi o să îl ştiţi pe visător.

14 februarie

februarie 16, 2009 at 3:51 pm | In Artistice | Leave a Comment
Tags: , ,

A trecut şi 14 februarie…

Acum, ameţit de aburii unei muzici bune, îmi aduc aminte cum, ameţit de vin şi de privirea ta şi de zgomotul mării de lângă noi, am sărbătorit şi am fost fericit. Clişeu sau nu, ne-am simţit bine. A fost distractiv şi ieşit din comun, şi cred că am reuşit destul de bine să ieşim din banalul Valentine’s Day şi să ne sărbătorim pe noi, pur şi simplu, ca îndrăgostiţi. Da, a fost ziua noastră, la fel de bine cum a fost şi a tuturor îndrăgostiţilor, dar dându-ne seama de cât de superficială e de fapt sărbătoarea în sine, am putut să ne bucurăm fără să cădem în clişeu. Şi până la urmă, chiar de am fi căzut, ce contează?

Pentru că a fost minunat, pentru că ne-am simţit bine, pentru că suntem fericiţi. Pentru că mi-a plăcut la nebunie cadoul şi abia aştept şi varianta digitală, pentru că te-am făcut să râzi cu al meu stupid cadou, pentru că m-am simţit foarte prost că n-am găsit ceva special. Pentru că mi-am dat seama că îmi place la nebunie oraşul ăsta, pentru că a meritat să tremur alături de tine.

Un 14 februarie romantic, îngheţat şi dârdâit, elegant, dar simplu, cu gafe amuzante şi poze reuşite, cu zâmbete pe buze şi cu priviri aruncate pe furiş, cu papanaşi, nu clătite, cu preferata ta ciorbiţă de văcuţă, cu ospătăriţe ce se grăbeau să ne îndoape şi cu vizita unui Achmed surdo-mut, cu un Pink Pussy şi un Orgasm, un peisaj suberb de noapte şi un vânt pe măsură, cu un clişeu de mireasă cu un clişeu de Mercedes, dar măcar aveau muzică faină. Cu o freză chinuită, dar un costum elegant, cu o Zeiţă magnifică şi din nou priviri pe furiş şi pe faţă, intimitate în mijlocul restaurantului şi fericirea din ochii amândurora, cu un prichindel simpatic care se holba la noi şi mergea într-o parte, cu o masă prea mică pentu două persoane, două burţi pline şi un oftat.

Un drum prea lung până în staţie, un ultim tremurat în staţie, învelită în paltonul meu, fiori reci pe ceafă, un ultim 42 până acasă cu ţipete de ţigancă în el. A dracu, ce semnal avea.

Şi a trecut şi 14 februarie…

Şi o să-mi aduc aminte mereu de el, pentru că a fost cel mai tare 14 februarie pe care l-am petrecut vreodată.

Au trecut câteva luni. Câteva luni de când suntem noi doi, ceva mai multe luni de când a început povestea noastră, de la primul sărut sub clar de lună. Ceva mai mult de când am pus ochii pe tine. Şi timpul a zburat, fără să-mi dau seama, de când sunt cu tine. Şi în urmă cu un an, n-aş fi ştiut că am să ajung să trăiesc aici, pe malul mării… Şi când te-am cunoscut, mă gândeam că e tare că locuieşti aici şi că ai marea aproape. Lângă tine. Şi a început povestea noastră, o aventură, iar acum, uitându-mă în urmă, parcă ar fi o poveste spusă de Chirilă, în unul din cântecele lui bune, unul din cele pe care le adorăm amândoi… Poate o să fie un cântec şi după povestea noastră, într-o zi. Poate e deja, sau poate o să-l scriem amândoi. Şi poate se va numi “Album…”.

Şi acum m-aş grăbi să dau save, să mă îmbrac şi să vin la tine, pentru că în jumătate de oră ai să citeşti chestia asta, şi nu ştiu dacă e ceva de capul ei sau dacă e o mare aberaţie. În orice caz, e făcută cu dragoste şi cu dedicaţie. Şi poate n-am reuşit să descriu bine toate amintirile plăcute pe care le am, dar am să le ţin minte mereu. Şi cadoul de la tine îl ţin pe noptieră, aproape de mine.

Iar acum… acum închide textul ăsta ce are pe fundal puţin Vama Veche, închide textul şi sărută-mă aşa cum ai făcut-o prima oară, şi lasă-mă să-ţi admir privirea şi lasă-mă să îţi miros părul. Adu-ţi aminte de atingerile fine şi şoaptele fierbinţi, de cortul ud şi de mare, de lună şi de gin, de buzele mele pe trupul tău cald, de dorinţe şi de vise, de priviri jucăuşe şi de un tremurat în apă, adu-ţi aminte şi sărută-mă.

Adu-ţi aminte de un 14 februarie friguros, dar frumos, şi sărută-mă.

Adu-ţi aminte de primul “Te iubesc” şi sărută-mă…

Adu-ţi aminte… 14 februarie… te iubesc… sărută-mă…

Insomnia

ianuarie 23, 2009 at 12:10 am | In Artistice | Leave a Comment
Tags: , , ,

Mă ridic din pat cu ochii împăiejeniţi, simt că mă sufoc, deschid geamul, n-am aer. Venit în vizită înapoi în oraşul aglomerat, aştept să aud un zgomot, ceva, de afară, orice. O sirenă, un strigăt, un zgomot de maşină. Nimic. Ca şi cum aş fi revenit într-un oraş fantomă…

Aerul rece începe să intre în cameră şi încet, noaptea prinde viaţă. Câteva zgomote se aud de afară, iar pulsul meu începe să revină la normal. Însă privirea e încă înceţoşată şi simt că am gâtul uscat. M-aş aşeza înapoi în pat, dar sunt sătul să mă întorc de pe o parte pe alta, fără rost.
Mă uit pe geam, luminile sunt tot acolo unde le ştiam. Ciudat, dar de când am plecat, nu s-a schimbat absolut nimic. E exact la fel ca şi înainte.  În fine…

Deschid calculatorul, mă aşez în faţa lui şi bântui de nebun. Dau drumul la muzică, îmi ţipă în căşti, mă linişteşte, colind internetul. E ora 2. Fix. Deci cică mă iubeşte.

Încerc să scap de paranoia care mă cuprinde câteodată, fără să-mi dau seama. Sau gânduri întunecate şi manifestări complet antisociale. Anxietate şi depresie, câteodată. Încep să cred că o iau razna, dar mi se pare că aşa eram şi înainte. Nu-i bai, o să-mi treacă odată şi-odată. Mulţumesc frumos pentru sechele.

E ca şi cum o parte din mine dispare şi câteodată o altă parte ascunsă a personalităţii mele preia parţial controlul. Schizofrenie? Hopefully, not. Încerc să o ţin în frâu şi să o controlez, dar din păcate nu reuşesc întotdeauna. Sorry ’bout that.

Şi din nou, aberez la o oră târzie din noapte, cum am mai făcut de câteva zeci sau de câteva sute de ori înainte, nici eu nu mai ţin minte exact. Lipsă de somn, lipsă de inspiraţie, rânduri fără rost care ori vor rămâne într-un draft, ori vor dispărea subtil în cursul zilei de mâine. Sau poate le las. Sau poate nu.

E târziu, mă doare capul şi nu mai văd bine. Nu mai sunt obişnuit cu oraşul ăsta şi mă doboară. Psihic. Aş fi vrut să fii şi tu aici. Ar fi fost mai uşor, pentru că nu m-aş fi gândit atât. La toate şi la tot. Şi poate aş fi putut să dorm, cu tine în braţele mele. Un somn liniştit.

Mă opresc aici, altfel o să se creadă că am luat-o razna de tot. Nu că ar fi prima oară când ar crede lumea aşa ceva despre mine. Nici pe departe. Şi n-ar fi nici prima oară când chiar nu m-ar interesa ce crede lumea. Pentru că uneori e mai bine să faci cum simţi, decât cum îţi zic alţii că ar fi bine să faci.

Mă opresc, o să continui să-mi savurez insomnia.

Noapte bună. Noapte albă. Cui îi pasă?

Apropo, unde dracu s-a ascuns din nou Luna?

Cineva să ne aducă vara înapoi

ianuarie 2, 2009 at 12:53 pm | In Artistice | 2 Comments
Tags: , ,


Eşti plecată acum, de lângă mine, dar o să ne vedem curând, aşa că aşteptarea nu mai pare aşa grea. Nu mai e aşa grea cum era atunci…

Şi ascult melodii pe care le ascultam amândoi şi mă uit la pozele cu noi şi vreau să vină iar căldura şi soarele. Şi să ieşim din nou pe plajă cum ieşeam atunci, şi să mergem să vedem răsăritul, amândoi, cum am zis de mult că vom face.

Şi să stăm în apă până când ne învineţim şi să te primească marea precum o zeiţă, apoi să mergem să ne răcorim cu bere pe terase şi să continuăm la lăsarea serii, cum făceam cândva. Să stăm lângă apă cu sticla de şampanie lângă noi, privind luna plină şi navele din depărtare, ascultând zgomotul valurilor. Şi să ne topim de căldură în timp ce ne îmbrăţişăm, chiar dacă suntem înconjuraţi de briza mării.

Şi să privim din nou apusul pe malul lacului şi să ne plimbăm printre miile de oameni ca şi cum n-ar exista nimeni în jurul nostru, în afară de noi doi.

Şi să aştept din nou sărutul tău, la fel ca prima oară. Să simt buzele tale aproape de ale mele, să simt căldura lor şi să simt muşcătura ta fină, pentru că ador când faci asta.

Şi să mă uit în ochii tăi şi să mă pierd în ei, pentru că privirile tale mă încing şi săruturile tale mă fac amnezic şi ameţit şi nu ştiu cum reuşeşti, nu ştiu cum reuşeşti…

Şi vreau să adormi iar în braţele mele, pe un sac de dormit, într-un cort în care e cald, mult prea cald să suporţi, dar din care n-aş fi vrut să mai ies. Şi vreau să te iau din nou în braţe în apă şi să mă uit în ochii tăi şi să tremur. Şi să stau pur şi simplu de vorbă sub soarele arzător şi să mă bucur de momente.

Şi cineva…

Cineva să ne aducă vara înapoi.

Să ne aducă vara înapoi…

Cu gândurile în picăturile de apă

ianuarie 2, 2009 at 12:42 pm | In Artistice | Leave a Comment
Tags: , , ,

Marea…

O întindere nesfârşită de albastru, ce ne încântă vara cu căldura ei. Am vorbit cu ea şi mi-a zis un secret. Ştii cum se încălzeşte vara? Îl ţine pe Soare toată noaptea captiv, în ea. Şi după aceea, dimineaţa, îi dă drumul. Era uşor să-ţi dai seama, doar l-ai văzut dimineaţa, ieşind zgribulit din apă, încercând să ajungă cât mai sus pe cer. I-ai făcut şi poze M-am uitat adineauri peste ele şi m-au făcut nostalgic. Ştiu când le-ai făcut… Stăteai unde am stat împreună, aşteptându-l să iasă, dar ceaţa l-a ascuns de privirea noastră. Doar că acum eu nu mai eram acolo, iar tu te bucurai singură de răsărit. Şi erai tristă, pentru că te gândeai la mine atunci şi la faptul că sunt departe. Şi te-am sunat, atunci, dar eram departe şi nu puteam vedea cum iese Soarele, n-aveam de unde să-i ştiu secretul, pentru că blocurile şi fumul din oraşul meu de departe mă împiedicau să-l văd. Dar îmi vorbeai şi îmi spuneai cum iese, iar eu puteam să-l văd mai uşor prin ochii tăi. În ochii mei aproape că apăruseră lacrimi, pentru că mi-aş fi dorit ca atunci să fi fost lângă tine, acolo, pe plajă, în locul nostru, şi să văd şi eu joaca pescăruşilor şi să desenez cu tine în nisip şi să culeg scoici cu tine şi pur şi simplu să te privesc sau să te ţin în braţe. Dar auzeam vocea ta şi chipul tău era în mintea mea şi eram un pic mai fericit…

Şi chipul tău era mereu în mintea mea, la orice distanţă aş fi fost. Şi îmi doream mereu să fiu lângă tine. Marea… mi-e dor de ea. Trebuie să mergem neapărat să o vedem, să-i facem o vizită. Marea ne-a legat, încă din seara aia, oferindu-ne priveliştea şi zgomotul de fond pe care ne-am bazat atmosfera… Era superbă în seara aia.

Distanţa…

Distanţa, prin definiţie, îi desparte pe oameni. Cu noi, a funcţionat un pic altfel, pentru că pe noi, distanţa ne-a unit încă de când ne-am cunoscut. Pentru că a a amplificat dorinţa. Îmi doream să fiu mai aproape de tine, îmi doream să te văd, şi ajungeam să fac cele mai nebuneşti lucruri ca să reuşesc asta. Nu-mi păsa cât de lungă era sau cât de greu era drumul, atâta timp cât la capătul lui ştiam că te găsesc pe tine. Am înfruntat-o şi n-am lăsat-o să ne despartă. Am parcurs-o şi am lăsat-o în urmă. Sunt încă nehotărât, dacă ne-a fost prietenă sau duşmană. Pentru că ne-a făcut să ne dorim unul pe celălalt, ştiindu-ne atât de departe, ne-a făcut să visăm şi să ne imaginăm, ne-a făcut să ne vrem din ce în ce mai mult, dar ne-a şi rănit pentru că nu ne-a lăsat să ne vedem pe cât de des ne-am fi dorit. Deşi, poate, asta a fost în avantajul nostru.

Luna…

În fiecare seară, o caut, încercând să o admir. Am văzut-o în toate formele ei, şi întotdeauna mi s-a părut a fi foarte frumoasă. Câteodată pur şi simplu stăteam minute în şir şi mă holbam la ea şi mă gândeam la tine. Luna ne-a unit şi ea. Lună plină în seara când ne-am sărutat pentru prima oară, îţi lumina chipul într-un mod divin, ca şi cum ai fi fost o zeiţă a nopţii, iar Luna îţi aparţinea. Plajă, mare, nisip şi doi tineri plini de dragoste în noapte, nu putea să lipsească o lună plină din peisaj. A făcut peisajul aproape perfect. Ar fi fost şi mai perfect dacă în loc de zecile de manele infecte s-ar fi auzit nişte cântece vechi, ştii tu de care. Dar nu pot să mă plâng.

Zeiţa…

Eşti tu. Zeiţa Lunii şi a Mării. Un chip perfect cu părul ondulat, o privire care exprimă o mie de sentimente pe minut şi în care mă pierd, buze moi, senzuale şi calde, un sărut care mă face să am pierderi temporare de memorie şi bătăi aprige de inimă, un parfum care mă ameţeşte de plăcere şi o piele catifelată şi foarte, foarte… sărutabilă. Şolduri unduitoare, coapse perfecte şi picioare superbe, abdomen adorabil şi sâni jucăuşi. Nici nu ştiu de unde să încep şi unde să termin, dar cred că am să las buzele mele să se ocupe de aspectul ăsta, pentru că ele descriu cel mai bine zonele care îmi plac. Un suflet cald şi răbdare multă, ai fost mereu alături de mine, chiar şi atunci când ţi-am greşit.

Viaţa…

Viaţa mea, cea pe care vreau să mi-o petrec alături de tine. E a ta.

Iubirea…

Pe care ţi-o port. O simt şi încerc să o exprim, dar un simplu “te iubesc”, câteodată n-ajunge. Dar ştii că o simt şi o arăt atât cât pot.

Sfârşitul…

Sfârşitul textului. Sper că ţi-a plăcut. Nu se vede luna în seara asta, sunt nori şi plouă. De fapt, toarnă cu găleata şi e frumos, pentru că geamul e acoperit de picături şi luminile se văd super. Da, ştiu că sunt un ciudat.

Dar sunt ciudatul tău.

Noaptea în viteză

ianuarie 2, 2009 at 12:38 pm | In Artistice | Leave a Comment
Tags: , , , ,

A trecut ziua în viteză şi a venit seara cu aceeaşi viteză. Luminile se mişcă pe străzi, luminile din farurile maşinilor, luminile din ochii oamenilor. Îmi place seara. Mult mai dinamică şi mult mai spectaculoasă. Şi ceva mai strălucitoare şi mai misterioasă.

Se aude un zgomot de motor care trece pe lângă fereastră parcă într-o fracţiune de secundă. Lumini, viteză, demenţă. Aglomeraţie. Fugă.

Şi parcă îmi vine să mă urc într-o maşină şi să o alerg până când rămân fără benzină în rezervor. Să mă bucur de toate senzaţiile tari pe care mi le dau luminile, viteza şi demenţa. Să simt din nou acea senzaţie de libertate pură pe care ţi-o dă viteza, atunci când eşti singur într-o maşină. Libertatea de a şti că dacă nu eşti atent, e foarte posibil să crăpi.

Şi îmi vine să calc acceleraţia şi să văd acul cum urcă, 100, 150, 180, 200 km/h, fără limite şi fără prejudecăţi, fără gânduri şi fără siguranţă, viteză, adrenalină şi nebunie pură şi mai presus de toate, libertate. Să văd luminile cum fug de mine şi să am senzaţia că merg mai repede decât lumina, să am senzaţia că reprezint viteza însăşi, că sunt doar o rază ce se aşterne pe asfalt. Să fug şi să nu mai am timp să mă gândesc la tot ce mă apasă, să-mi limpezesc minţile şi să-mi bată inima până la disperare, până când îmi regăsesc raţiunea şi pun piciorul pe frână.

Să plec de pe loc, să nu mai simt stagnarea. Mă uit în oglinzi, liber în spate, liber şi în faţă, mă joc uşor cu acceleraţia, tachinând motorul, apăs ambreiajul, bag a-ntâia, calc acceleraţia până urcă la 4000 de ture, apoi iau piciorul de pe ambreiaj în timp ce gravitaţia mă înfige în scaun. A doua, a treia, a patra, una după alta, într-o goană nebună, în timp ce plămânii mai au puţin şi se mută pe bancheta din spate, frâna de mână şi joaca cu volanul, apoi înapoi la schimbător, fum mult din cauciucuri şi frâne încinse la maxim, suspensiile încep să obosească, dar motorul rage furios, vrând din ce în ce mai mult, iar tâmplele mele zvâcnesc şi inima îmi bate cu viteză. Şi nu mai am timp să gândesc în fracţiunile alea de secundă, şi reacţiile sunt reflexe şi instinct pur, până la urmă. Şi îmi pierd raţiunea, sunt un animal dezlănţuit, dar pur şi simplu mă joc cu maşina, într-o goană după senzaţii şi sentimente ce mă dezmorţesc şi mă distrează. Fără să-mi pese că s-ar putea să mă duc dracului, fără să-mi pese de consecinţe. Nu mai contează decât luminile. Albastre, albe, roşii, galbene, fug pe lângă ele, cu ele, şi le văd cum fug cu mine. Şi sunt liber…

Şi par complet iresponsabil şi stupid, nu vrei să vii la o tură, să simţi libertatea mea? Vino pe scaunul din dreapta şi uită-te la lumini. Uită-te la spectacol. Simte libertatea.

Lumini, viteză, demenţă.

Libertate.

Bătrânul şi marea

noiembrie 21, 2008 at 8:44 pm | In Artistice | Leave a Comment
Tags: , , ,

Se sprijină în baston şi suspină, în timp ce din ochi îi curg lacrimi.  Venea în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, aici, pe plajă, unde e acum, de peste 70 de ani. Însă de data asta era prima oară când venea singur. La fel ca şi prima oară când a venit, luna era plină, pe cer, iar în depărtare se vedeau vapoarele… În mâini ţinea o sticlă de gin.
Îşi aduce aminte şi plânge din ce în ce mai tare, iar luna se înnegreşte de tristeţea lui.
Un tânăr se apropie de el. Înalt, ca şi bătrânul, creţ, cu ochii albaştri şi buze mari. Un chip frumos. Îl ia pe bătrân şi îl îmbrăţişează, cu lacrimi în colţurile ochilor. Tată şi fiu.

“- Aici am cunoscut-o… acum mai bine de 70 de ani… în spate, mai în dreapta puţin, era un hotel, pe care îl botezaserăm “Titanic”… era răcoare în noaptea aia, ca şi acum. Şi luna se reflecta în ochii ei… şi m-am pierdut în ochii ei, dar am regăsit luna şi marea în ei, şi de atunci, ea a fost zeiţa mea, zeiţa lunii şi a mării. De atunci, ea a fost totul pentru mine. A fost viaţă, a fost dragoste, a fost tot ce aveam mai frumos. Eram tineri când ne-am cunoscut, dar n-am lăsat pe nimeni şi nimic să ne împiedice să fim fericiţi. N-a fost uşor, au existat piedici şi obstacole, dar am învins întotdeauna. Am făcut greşeli, ca orice om, niciunul dintre noi nu era perfect. Dar niciodată nu mi-am dorit altceva, sau pe altcineva. Nici în ziua de azi nu văd cum ar fi fost viaţa mea fără ea. Fiule… să le spui fetelor că-mi pare rău, dar locul meu e lângă ea. Mă aşteaptă. Uite cât de liniştită e marea… Acum pleacă. Du-te şi ai grijă de soţia ta şi de surorile tale. Au nevoie de tine. Fă-mă mândru… O să fiu cu ochii pe tine.”

“- Tată, ce vrei să spui?”

“- Toată viaţa am fost alături de mama ta, la bine şi la rău. Ea a fost lumina ochilor mei, ea a fost tot ce aveam mai preţios, ea a fost viaţa mea. Locul meu e lângă ea. Acum du-te.”

Tânărul începe să plângă, dar pleacă. Bătrânul se opreşte din plâns şi se uită la fiul său. Apoi, se întoarce cu faţa către mare, desface sticla de gin şi ia o gură.

“- La fel ca atunci, zeiţă. În cinstea ta, spuse, vărsând câteva picături în nisip.”

Bătrânul păşeşte spre mare, intrând în ea. Silueta sa se vede înaintând, apoi dispare, încet, încet.
În timp ce apa îl înconjura, a deschis ochii şi a văzut-o în albastrul mării pe zeiţă, aşa cum era când era tânără. Un zâmbet superb şi părul cârlionţat, îi zâmbea şi îi făcea semn să vină spre ea. Arăta exact ca în urmă cu 70 de ani, la fel de frumoasă, la fel de tânără. Iar el s-a uitat şi a văzut că era şi el tânăr, ca atunci când a cunoscut-o. Şi i-a zâmbit şi a înotat spre ea, luând-o de mână şi sărutând-o, îmbrăţişând-o, iar apoi s-au pierdut în albastrul mării. Împreună, cum au fost sortiţi să fie.

La bine şi la rău.

Oraşul

octombrie 9, 2008 at 7:21 am | In Artistice | Leave a Comment
Tags: , , ,

Deschid ochii, caut telefonul şi încerc să opresc mai repede alarma cretină care m-a trezit. Sunt sub pătură, ţinând o pernă în braţe, afară e întunecat şi întunecat m-am trezit şi eu, pentru că nu eşti aici, sub pătură, cu mine, să te ţin în braţe în locul pernei. Închid din nou ochii, gândindu-mă la chipul tău, la buzele tale, la săruturile fierbinţi şi la pielea ta catifelată şi caldă, la căldura din noi şi la căldura din cort, la căldura din răsuflarea ta şi la căldura de sub pătura ta, când erai cu mine. Şi m-a furat peisajul şi am adormit cu un zâmbet pe buze, visându-te…

Mă ridic brusc din pat, speriat, mă uit la ceas şi e deja târziu, ar fi trebuit să fiu în maşină, în drum spre serviciu la ora asta, dar nu-mi pare rău.
Mă spăl pe faţă, cheaun, mă îmbrac rapid şi ies pe uşă. Mă urc în maşină şi pornesc spre servici, gândindu-mă la clipele petrecute împreună şi la clipele ce vor veni. Încă sunt aici, în oraşul meu aglomerat şi plin de smog, sub un cer înnorat, în care toată lumea se grăbeşte şi nimănui nu-i mai pasă de nimic. Oraşul în care nu poţi vedea răsăritul din cauza blocurilor, oraşul în care luna şi stelele nu se văd din cauza smogului, oraşul lipsit şi uitat de zei sau de zeiţe…

Oraşul de care încerc să scap, pentru că nu vreau să-l las să mă transforme într-un ameţit grăbit şi gol pe dinăuntru, lipsit de emoţii şi de personalitate.
Oraşul din care vreau să plec, oraşul de care vreau să fug.
Să fug spre oraşul în care am găsit luna şi stelele, oraşul în care am văzut răsăritul, chiar dacă prin cuvintele tale, prin imaginaţia ta şi prin descrierea ta. Oraşul în care am găsit zeiţa lunii şi a mării, oraşul în care te-am găsit pe tine.

Oraşul în care am petrecut nopţi pe nisip, ascultând valurile şi privind luna, ascultând şoaptele mării, privind în ochii tăi şi regăsindu-mi sufletul în ei. Oraşul în care te-am întâlnit pentru prima oară. Oraşul în care m-am îndrăgostit de tine.

Oraşul în care m-am simţit întotdeauna fericit, oraşul în care tu mă faci fericit.

Şi vom petrece nopţi sub clar de lună, ascultând vuietul mării, aşteptând răsăritul, privind cum iese Soarele din apă. Şi-am să te iau pe sus şi am să te arunc în mare şi am să înnot alături de tine, Zeiţă a Mării şi a Lunii, am să mă scufund şi am să sar printre valuri, ţinându-te în braţe.

Apoi ne vom întoarce în Oraş, petrecându-ne zilele împreună.

Pagina Următoare »

Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.