Back On The Road

A trecut şi 14 februarie…

Acum, ameţit de aburii unei muzici bune, îmi aduc aminte cum, ameţit de vin şi de privirea ta şi de zgomotul mării de lângă noi, am sărbătorit şi am fost fericit. Clişeu sau nu, ne-am simţit bine. A fost distractiv şi ieşit din comun, şi cred că am reuşit destul de bine să ieşim din banalul Valentine’s Day şi să ne sărbătorim pe noi, pur şi simplu, ca îndrăgostiţi. Da, a fost ziua noastră, la fel de bine cum a fost şi a tuturor îndrăgostiţilor, dar dându-ne seama de cât de superficială e de fapt sărbătoarea în sine, am putut să ne bucurăm fără să cădem în clişeu. Şi până la urmă, chiar de am fi căzut, ce contează?

Pentru că a fost minunat, pentru că ne-am simţit bine, pentru că suntem fericiţi. Pentru că mi-a plăcut la nebunie cadoul şi abia aştept şi varianta digitală, pentru că te-am făcut să râzi cu al meu stupid cadou, pentru că m-am simţit foarte prost că n-am găsit ceva special. Pentru că mi-am dat seama că îmi place la nebunie oraşul ăsta, pentru că a meritat să tremur alături de tine.

Un 14 februarie romantic, îngheţat şi dârdâit, elegant, dar simplu, cu gafe amuzante şi poze reuşite, cu zâmbete pe buze şi cu priviri aruncate pe furiş, cu papanaşi, nu clătite, cu preferata ta ciorbiţă de văcuţă, cu ospătăriţe ce se grăbeau să ne îndoape şi cu vizita unui Achmed surdo-mut, cu un Pink Pussy şi un Orgasm, un peisaj suberb de noapte şi un vânt pe măsură, cu un clişeu de mireasă cu un clişeu de Mercedes, dar măcar aveau muzică faină. Cu o freză chinuită, dar un costum elegant, cu o Zeiţă magnifică şi din nou priviri pe furiş şi pe faţă, intimitate în mijlocul restaurantului şi fericirea din ochii amândurora, cu un prichindel simpatic care se holba la noi şi mergea într-o parte, cu o masă prea mică pentu două persoane, două burţi pline şi un oftat.

Un drum prea lung până în staţie, un ultim tremurat în staţie, învelită în paltonul meu, fiori reci pe ceafă, un ultim 42 până acasă cu ţipete de ţigancă în el. A dracu, ce semnal avea.

Şi a trecut şi 14 februarie…

Şi o să-mi aduc aminte mereu de el, pentru că a fost cel mai tare 14 februarie pe care l-am petrecut vreodată.

Au trecut câteva luni. Câteva luni de când suntem noi doi, ceva mai multe luni de când a început povestea noastră, de la primul sărut sub clar de lună. Ceva mai mult de când am pus ochii pe tine. Şi timpul a zburat, fără să-mi dau seama, de când sunt cu tine. Şi în urmă cu un an, n-aş fi ştiut că am să ajung să trăiesc aici, pe malul mării… Şi când te-am cunoscut, mă gândeam că e tare că locuieşti aici şi că ai marea aproape. Lângă tine. Şi a început povestea noastră, o aventură, iar acum, uitându-mă în urmă, parcă ar fi o poveste spusă de Chirilă, în unul din cântecele lui bune, unul din cele pe care le adorăm amândoi… Poate o să fie un cântec şi după povestea noastră, într-o zi. Poate e deja, sau poate o să-l scriem amândoi. Şi poate se va numi “Album…”.

Şi acum m-aş grăbi să dau save, să mă îmbrac şi să vin la tine, pentru că în jumătate de oră ai să citeşti chestia asta, şi nu ştiu dacă e ceva de capul ei sau dacă e o mare aberaţie. În orice caz, e făcută cu dragoste şi cu dedicaţie. Şi poate n-am reuşit să descriu bine toate amintirile plăcute pe care le am, dar am să le ţin minte mereu. Şi cadoul de la tine îl ţin pe noptieră, aproape de mine.

Iar acum… acum închide textul ăsta ce are pe fundal puţin Vama Veche, închide textul şi sărută-mă aşa cum ai făcut-o prima oară, şi lasă-mă să-ţi admir privirea şi lasă-mă să îţi miros părul. Adu-ţi aminte de atingerile fine şi şoaptele fierbinţi, de cortul ud şi de mare, de lună şi de gin, de buzele mele pe trupul tău cald, de dorinţe şi de vise, de priviri jucăuşe şi de un tremurat în apă, adu-ţi aminte şi sărută-mă.

Adu-ţi aminte de un 14 februarie friguros, dar frumos, şi sărută-mă.

Adu-ţi aminte de primul “Te iubesc” şi sărută-mă…

Adu-ţi aminte… 14 februarie… te iubesc… sărută-mă…