Back On The Road

Mă ridic din pat cu ochii împăiejeniţi, simt că mă sufoc, deschid geamul, n-am aer. Venit în vizită înapoi în oraşul aglomerat, aştept să aud un zgomot, ceva, de afară, orice. O sirenă, un strigăt, un zgomot de maşină. Nimic. Ca şi cum aş fi revenit într-un oraş fantomă…

Aerul rece începe să intre în cameră şi încet, noaptea prinde viaţă. Câteva zgomote se aud de afară, iar pulsul meu începe să revină la normal. Însă privirea e încă înceţoşată şi simt că am gâtul uscat. M-aş aşeza înapoi în pat, dar sunt sătul să mă întorc de pe o parte pe alta, fără rost.
Mă uit pe geam, luminile sunt tot acolo unde le ştiam. Ciudat, dar de când am plecat, nu s-a schimbat absolut nimic. E exact la fel ca şi înainte.  În fine…

Deschid calculatorul, mă aşez în faţa lui şi bântui de nebun. Dau drumul la muzică, îmi ţipă în căşti, mă linişteşte, colind internetul. E ora 2. Fix. Deci cică mă iubeşte.

Încerc să scap de paranoia care mă cuprinde câteodată, fără să-mi dau seama. Sau gânduri întunecate şi manifestări complet antisociale. Anxietate şi depresie, câteodată. Încep să cred că o iau razna, dar mi se pare că aşa eram şi înainte. Nu-i bai, o să-mi treacă odată şi-odată. Mulţumesc frumos pentru sechele.

E ca şi cum o parte din mine dispare şi câteodată o altă parte ascunsă a personalităţii mele preia parţial controlul. Schizofrenie? Hopefully, not. Încerc să o ţin în frâu şi să o controlez, dar din păcate nu reuşesc întotdeauna. Sorry ’bout that.

Şi din nou, aberez la o oră târzie din noapte, cum am mai făcut de câteva zeci sau de câteva sute de ori înainte, nici eu nu mai ţin minte exact. Lipsă de somn, lipsă de inspiraţie, rânduri fără rost care ori vor rămâne într-un draft, ori vor dispărea subtil în cursul zilei de mâine. Sau poate le las. Sau poate nu.

E târziu, mă doare capul şi nu mai văd bine. Nu mai sunt obişnuit cu oraşul ăsta şi mă doboară. Psihic. Aş fi vrut să fii şi tu aici. Ar fi fost mai uşor, pentru că nu m-aş fi gândit atât. La toate şi la tot. Şi poate aş fi putut să dorm, cu tine în braţele mele. Un somn liniştit.

Mă opresc aici, altfel o să se creadă că am luat-o razna de tot. Nu că ar fi prima oară când ar crede lumea aşa ceva despre mine. Nici pe departe. Şi n-ar fi nici prima oară când chiar nu m-ar interesa ce crede lumea. Pentru că uneori e mai bine să faci cum simţi, decât cum îţi zic alţii că ar fi bine să faci.

Mă opresc, o să continui să-mi savurez insomnia.

Noapte bună. Noapte albă. Cui îi pasă?

Apropo, unde dracu s-a ascuns din nou Luna?