2009 ianuarie « Back On The Road

Insomnia

ianuarie 23, 2009 at 12:10 am | In Artistice | Leave a Comment
Tags: aberatii, Artistice, bucuresti, insomnia

Mă ridic din pat cu ochii împăiejeniţi, simt că mă sufoc, deschid geamul, n-am aer. Venit în vizită înapoi în oraşul aglomerat, aştept să aud un zgomot, ceva, de afară, orice. O sirenă, un strigăt, un zgomot de maşină. Nimic. Ca şi cum aş fi revenit într-un oraş fantomă…

Aerul rece începe să intre în cameră şi încet, noaptea prinde viaţă. Câteva zgomote se aud de afară, iar pulsul meu începe să revină la normal. Însă privirea e încă înceţoşată şi simt că am gâtul uscat. M-aş aşeza înapoi în pat, dar sunt sătul să mă întorc de pe o parte pe alta, fără rost.
Mă uit pe geam, luminile sunt tot acolo unde le ştiam. Ciudat, dar de când am plecat, nu s-a schimbat absolut nimic. E exact la fel ca şi înainte. În fine…

Deschid calculatorul, mă aşez în faţa lui şi bântui de nebun. Dau drumul la muzică, îmi ţipă în căşti, mă linişteşte, colind internetul. E ora 2. Fix. Deci cică mă iubeşte.

Încerc să scap de paranoia care mă cuprinde câteodată, fără să-mi dau seama. Sau gânduri întunecate şi manifestări complet antisociale. Anxietate şi depresie, câteodată. Încep să cred că o iau razna, dar mi se pare că aşa eram şi înainte. Nu-i bai, o să-mi treacă odată şi-odată. Mulţumesc frumos pentru sechele.

E ca şi cum o parte din mine dispare şi câteodată o altă parte ascunsă a personalităţii mele preia parţial controlul. Schizofrenie? Hopefully, not. Încerc să o ţin în frâu şi să o controlez, dar din păcate nu reuşesc întotdeauna. Sorry ’bout that.

Şi din nou, aberez la o oră târzie din noapte, cum am mai făcut de câteva zeci sau de câteva sute de ori înainte, nici eu nu mai ţin minte exact. Lipsă de somn, lipsă de inspiraţie, rânduri fără rost care ori vor rămâne într-un draft, ori vor dispărea subtil în cursul zilei de mâine. Sau poate le las. Sau poate nu.

E târziu, mă doare capul şi nu mai văd bine. Nu mai sunt obişnuit cu oraşul ăsta şi mă doboară. Psihic. Aş fi vrut să fii şi tu aici. Ar fi fost mai uşor, pentru că nu m-aş fi gândit atât. La toate şi la tot. Şi poate aş fi putut să dorm, cu tine în braţele mele. Un somn liniştit.

Mă opresc aici, altfel o să se creadă că am luat-o razna de tot. Nu că ar fi prima oară când ar crede lumea aşa ceva despre mine. Nici pe departe. Şi n-ar fi nici prima oară când chiar nu m-ar interesa ce crede lumea. Pentru că uneori e mai bine să faci cum simţi, decât cum îţi zic alţii că ar fi bine să faci.

Mă opresc, o să continui să-mi savurez insomnia.

Noapte bună. Noapte albă. Cui îi pasă?

Apropo, unde dracu s-a ascuns din nou Luna?

Cineva să ne aducă vara înapoi

ianuarie 2, 2009 at 12:53 pm | In Artistice | 2 Comments
Tags: Artistice, cineva sa ne aduca vara inapoi, vara

Eşti plecată acum, de lângă mine, dar o să ne vedem curând, aşa că aşteptarea nu mai pare aşa grea. Nu mai e aşa grea cum era atunci…

Şi ascult melodii pe care le ascultam amândoi şi mă uit la pozele cu noi şi vreau să vină iar căldura şi soarele. Şi să ieşim din nou pe plajă cum ieşeam atunci, şi să mergem să vedem răsăritul, amândoi, cum am zis de mult că vom face.

Şi să stăm în apă până când ne învineţim şi să te primească marea precum o zeiţă, apoi să mergem să ne răcorim cu bere pe terase şi să continuăm la lăsarea serii, cum făceam cândva. Să stăm lângă apă cu sticla de şampanie lângă noi, privind luna plină şi navele din depărtare, ascultând zgomotul valurilor. Şi să ne topim de căldură în timp ce ne îmbrăţişăm, chiar dacă suntem înconjuraţi de briza mării.

Şi să privim din nou apusul pe malul lacului şi să ne plimbăm printre miile de oameni ca şi cum n-ar exista nimeni în jurul nostru, în afară de noi doi.

Şi să aştept din nou sărutul tău, la fel ca prima oară. Să simt buzele tale aproape de ale mele, să simt căldura lor şi să simt muşcătura ta fină, pentru că ador când faci asta.

Şi să mă uit în ochii tăi şi să mă pierd în ei, pentru că privirile tale mă încing şi săruturile tale mă fac amnezic şi ameţit şi nu ştiu cum reuşeşti, nu ştiu cum reuşeşti…

Şi vreau să adormi iar în braţele mele, pe un sac de dormit, într-un cort în care e cald, mult prea cald să suporţi, dar din care n-aş fi vrut să mai ies. Şi vreau să te iau din nou în braţe în apă şi să mă uit în ochii tăi şi să tremur. Şi să stau pur şi simplu de vorbă sub soarele arzător şi să mă bucur de momente.

Şi cineva…

Cineva să ne aducă vara înapoi.

Să ne aducă vara înapoi…

Cu gândurile în picăturile de apă

ianuarie 2, 2009 at 12:42 pm | In Artistice | Leave a Comment
Tags: Artistice, ganduri, iubire, marea

Marea…

O întindere nesfârşită de albastru, ce ne încântă vara cu căldura ei. Am vorbit cu ea şi mi-a zis un secret. Ştii cum se încălzeşte vara? Îl ţine pe Soare toată noaptea captiv, în ea. Şi după aceea, dimineaţa, îi dă drumul. Era uşor să-ţi dai seama, doar l-ai văzut dimineaţa, ieşind zgribulit din apă, încercând să ajungă cât mai sus pe cer. I-ai făcut şi poze M-am uitat adineauri peste ele şi m-au făcut nostalgic. Ştiu când le-ai făcut… Stăteai unde am stat împreună, aşteptându-l să iasă, dar ceaţa l-a ascuns de privirea noastră. Doar că acum eu nu mai eram acolo, iar tu te bucurai singură de răsărit. Şi erai tristă, pentru că te gândeai la mine atunci şi la faptul că sunt departe. Şi te-am sunat, atunci, dar eram departe şi nu puteam vedea cum iese Soarele, n-aveam de unde să-i ştiu secretul, pentru că blocurile şi fumul din oraşul meu de departe mă împiedicau să-l văd. Dar îmi vorbeai şi îmi spuneai cum iese, iar eu puteam să-l văd mai uşor prin ochii tăi. În ochii mei aproape că apăruseră lacrimi, pentru că mi-aş fi dorit ca atunci să fi fost lângă tine, acolo, pe plajă, în locul nostru, şi să văd şi eu joaca pescăruşilor şi să desenez cu tine în nisip şi să culeg scoici cu tine şi pur şi simplu să te privesc sau să te ţin în braţe. Dar auzeam vocea ta şi chipul tău era în mintea mea şi eram un pic mai fericit…

Şi chipul tău era mereu în mintea mea, la orice distanţă aş fi fost. Şi îmi doream mereu să fiu lângă tine. Marea… mi-e dor de ea. Trebuie să mergem neapărat să o vedem, să-i facem o vizită. Marea ne-a legat, încă din seara aia, oferindu-ne priveliştea şi zgomotul de fond pe care ne-am bazat atmosfera… Era superbă în seara aia.

Distanţa…

Distanţa, prin definiţie, îi desparte pe oameni. Cu noi, a funcţionat un pic altfel, pentru că pe noi, distanţa ne-a unit încă de când ne-am cunoscut. Pentru că a a amplificat dorinţa. Îmi doream să fiu mai aproape de tine, îmi doream să te văd, şi ajungeam să fac cele mai nebuneşti lucruri ca să reuşesc asta. Nu-mi păsa cât de lungă era sau cât de greu era drumul, atâta timp cât la capătul lui ştiam că te găsesc pe tine. Am înfruntat-o şi n-am lăsat-o să ne despartă. Am parcurs-o şi am lăsat-o în urmă. Sunt încă nehotărât, dacă ne-a fost prietenă sau duşmană. Pentru că ne-a făcut să ne dorim unul pe celălalt, ştiindu-ne atât de departe, ne-a făcut să visăm şi să ne imaginăm, ne-a făcut să ne vrem din ce în ce mai mult, dar ne-a şi rănit pentru că nu ne-a lăsat să ne vedem pe cât de des ne-am fi dorit. Deşi, poate, asta a fost în avantajul nostru.

Luna…

În fiecare seară, o caut, încercând să o admir. Am văzut-o în toate formele ei, şi întotdeauna mi s-a părut a fi foarte frumoasă. Câteodată pur şi simplu stăteam minute în şir şi mă holbam la ea şi mă gândeam la tine. Luna ne-a unit şi ea. Lună plină în seara când ne-am sărutat pentru prima oară, îţi lumina chipul într-un mod divin, ca şi cum ai fi fost o zeiţă a nopţii, iar Luna îţi aparţinea. Plajă, mare, nisip şi doi tineri plini de dragoste în noapte, nu putea să lipsească o lună plină din peisaj. A făcut peisajul aproape perfect. Ar fi fost şi mai perfect dacă în loc de zecile de manele infecte s-ar fi auzit nişte cântece vechi, ştii tu de care. Dar nu pot să mă plâng.

Zeiţa…

Eşti tu. Zeiţa Lunii şi a Mării. Un chip perfect cu părul ondulat, o privire care exprimă o mie de sentimente pe minut şi în care mă pierd, buze moi, senzuale şi calde, un sărut care mă face să am pierderi temporare de memorie şi bătăi aprige de inimă, un parfum care mă ameţeşte de plăcere şi o piele catifelată şi foarte, foarte… sărutabilă. Şolduri unduitoare, coapse perfecte şi picioare superbe, abdomen adorabil şi sâni jucăuşi. Nici nu ştiu de unde să încep şi unde să termin, dar cred că am să las buzele mele să se ocupe de aspectul ăsta, pentru că ele descriu cel mai bine zonele care îmi plac. Un suflet cald şi răbdare multă, ai fost mereu alături de mine, chiar şi atunci când ţi-am greşit.

Viaţa…

Viaţa mea, cea pe care vreau să mi-o petrec alături de tine. E a ta.

Iubirea…

Pe care ţi-o port. O simt şi încerc să o exprim, dar un simplu “te iubesc”, câteodată n-ajunge. Dar ştii că o simt şi o arăt atât cât pot.

Sfârşitul…

Sfârşitul textului. Sper că ţi-a plăcut. Nu se vede luna în seara asta, sunt nori şi plouă. De fapt, toarnă cu găleata şi e frumos, pentru că geamul e acoperit de picături şi luminile se văd super. Da, ştiu că sunt un ciudat.

Dar sunt ciudatul tău.

Noaptea în viteză

ianuarie 2, 2009 at 12:38 pm | In Artistice | Leave a Comment
Tags: acceleratie, Artistice, dementa, noaptea, viteza

A trecut ziua în viteză şi a venit seara cu aceeaşi viteză. Luminile se mişcă pe străzi, luminile din farurile maşinilor, luminile din ochii oamenilor. Îmi place seara. Mult mai dinamică şi mult mai spectaculoasă. Şi ceva mai strălucitoare şi mai misterioasă.

Se aude un zgomot de motor care trece pe lângă fereastră parcă într-o fracţiune de secundă. Lumini, viteză, demenţă. Aglomeraţie. Fugă.

Şi parcă îmi vine să mă urc într-o maşină şi să o alerg până când rămân fără benzină în rezervor. Să mă bucur de toate senzaţiile tari pe care mi le dau luminile, viteza şi demenţa. Să simt din nou acea senzaţie de libertate pură pe care ţi-o dă viteza, atunci când eşti singur într-o maşină. Libertatea de a şti că dacă nu eşti atent, e foarte posibil să crăpi.

Şi îmi vine să calc acceleraţia şi să văd acul cum urcă, 100, 150, 180, 200 km/h, fără limite şi fără prejudecăţi, fără gânduri şi fără siguranţă, viteză, adrenalină şi nebunie pură şi mai presus de toate, libertate. Să văd luminile cum fug de mine şi să am senzaţia că merg mai repede decât lumina, să am senzaţia că reprezint viteza însăşi, că sunt doar o rază ce se aşterne pe asfalt. Să fug şi să nu mai am timp să mă gândesc la tot ce mă apasă, să-mi limpezesc minţile şi să-mi bată inima până la disperare, până când îmi regăsesc raţiunea şi pun piciorul pe frână.

Să plec de pe loc, să nu mai simt stagnarea. Mă uit în oglinzi, liber în spate, liber şi în faţă, mă joc uşor cu acceleraţia, tachinând motorul, apăs ambreiajul, bag a-ntâia, calc acceleraţia până urcă la 4000 de ture, apoi iau piciorul de pe ambreiaj în timp ce gravitaţia mă înfige în scaun. A doua, a treia, a patra, una după alta, într-o goană nebună, în timp ce plămânii mai au puţin şi se mută pe bancheta din spate, frâna de mână şi joaca cu volanul, apoi înapoi la schimbător, fum mult din cauciucuri şi frâne încinse la maxim, suspensiile încep să obosească, dar motorul rage furios, vrând din ce în ce mai mult, iar tâmplele mele zvâcnesc şi inima îmi bate cu viteză. Şi nu mai am timp să gândesc în fracţiunile alea de secundă, şi reacţiile sunt reflexe şi instinct pur, până la urmă. Şi îmi pierd raţiunea, sunt un animal dezlănţuit, dar pur şi simplu mă joc cu maşina, într-o goană după senzaţii şi sentimente ce mă dezmorţesc şi mă distrează. Fără să-mi pese că s-ar putea să mă duc dracului, fără să-mi pese de consecinţe. Nu mai contează decât luminile. Albastre, albe, roşii, galbene, fug pe lângă ele, cu ele, şi le văd cum fug cu mine. Şi sunt liber…

Şi par complet iresponsabil şi stupid, nu vrei să vii la o tură, să simţi libertatea mea? Vino pe scaunul din dreapta şi uită-te la lumini. Uită-te la spectacol. Simte libertatea.

Lumini, viteză, demenţă.

Libertate.