Back On The Road

Se sprijină în baston şi suspină, în timp ce din ochi îi curg lacrimi.  Venea în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, aici, pe plajă, unde e acum, de peste 70 de ani. Însă de data asta era prima oară când venea singur. La fel ca şi prima oară când a venit, luna era plină, pe cer, iar în depărtare se vedeau vapoarele… În mâini ţinea o sticlă de gin.
Îşi aduce aminte şi plânge din ce în ce mai tare, iar luna se înnegreşte de tristeţea lui.
Un tânăr se apropie de el. Înalt, ca şi bătrânul, creţ, cu ochii albaştri şi buze mari. Un chip frumos. Îl ia pe bătrân şi îl îmbrăţişează, cu lacrimi în colţurile ochilor. Tată şi fiu.

“- Aici am cunoscut-o… acum mai bine de 70 de ani… în spate, mai în dreapta puţin, era un hotel, pe care îl botezaserăm “Titanic”… era răcoare în noaptea aia, ca şi acum. Şi luna se reflecta în ochii ei… şi m-am pierdut în ochii ei, dar am regăsit luna şi marea în ei, şi de atunci, ea a fost zeiţa mea, zeiţa lunii şi a mării. De atunci, ea a fost totul pentru mine. A fost viaţă, a fost dragoste, a fost tot ce aveam mai frumos. Eram tineri când ne-am cunoscut, dar n-am lăsat pe nimeni şi nimic să ne împiedice să fim fericiţi. N-a fost uşor, au existat piedici şi obstacole, dar am învins întotdeauna. Am făcut greşeli, ca orice om, niciunul dintre noi nu era perfect. Dar niciodată nu mi-am dorit altceva, sau pe altcineva. Nici în ziua de azi nu văd cum ar fi fost viaţa mea fără ea. Fiule… să le spui fetelor că-mi pare rău, dar locul meu e lângă ea. Mă aşteaptă. Uite cât de liniştită e marea… Acum pleacă. Du-te şi ai grijă de soţia ta şi de surorile tale. Au nevoie de tine. Fă-mă mândru… O să fiu cu ochii pe tine.”

“- Tată, ce vrei să spui?”

“- Toată viaţa am fost alături de mama ta, la bine şi la rău. Ea a fost lumina ochilor mei, ea a fost tot ce aveam mai preţios, ea a fost viaţa mea. Locul meu e lângă ea. Acum du-te.”

Tânărul începe să plângă, dar pleacă. Bătrânul se opreşte din plâns şi se uită la fiul său. Apoi, se întoarce cu faţa către mare, desface sticla de gin şi ia o gură.

“- La fel ca atunci, zeiţă. În cinstea ta, spuse, vărsând câteva picături în nisip.”

Bătrânul păşeşte spre mare, intrând în ea. Silueta sa se vede înaintând, apoi dispare, încet, încet.
În timp ce apa îl înconjura, a deschis ochii şi a văzut-o în albastrul mării pe zeiţă, aşa cum era când era tânără. Un zâmbet superb şi părul cârlionţat, îi zâmbea şi îi făcea semn să vină spre ea. Arăta exact ca în urmă cu 70 de ani, la fel de frumoasă, la fel de tânără. Iar el s-a uitat şi a văzut că era şi el tânăr, ca atunci când a cunoscut-o. Şi i-a zâmbit şi a înotat spre ea, luând-o de mână şi sărutând-o, îmbrăţişând-o, iar apoi s-au pierdut în albastrul mării. Împreună, cum au fost sortiţi să fie.

La bine şi la rău.