Back On The Road

Pe lângă mindless monologues, pierdere de timp şi suferinţe, n-am mai avut timp să scriu. Ori sunt prea ocupat să-mi trăiesc viaţa şi nu-mi mai rămâne timp să o povestesc, ori mi-e mult prea lene şi-mi pasă prea puţin ca să vă ţin la curent.
Am fost plecat, week-end de week-end, ori la mare, ori la munte, şi nu mă opresc aici. Continui să plec. Şi oriunde aş merge, ea e după mine, în mintea mea. Şi mă observă, de-acolo de sus, de unde răsare când se face seară şi unde apune când vine dimineaţa. Şi mai presus de toate, în mintea mea. Şi nu-mi pasă de nimic altceva, vreau doar să ajung cât mai repede acolo, să o văd, să o simt, să mă îmbăt cu parfumul ei şi să mă pierd în reflexia mării din ochii ei.

Pe această cale, subsemnatul vă anunţă că se gândeşte destul de serios să-şi bage pula-n el de Bucureşti şi să plece spre tărâmuri mai ude, mai însorite şi mai îndepărtate şi să se stabilească acolo. Pentru că s-a săturat de oraşul ăsta infect, pentru că e inadmisibil să-ţi ia 4 ore să ajungi la serviciu, adică 7 km în 4 ore, pentru că e plin de praf şi de nebuni, pentru că e destul de greu să-ţi păstrezi sănătatea mintală în el. Nu mai am nimic de pierdut, so fuck it, de ce să nu încep o nouă viaţă? Living it bigger, living it better.

Deci da, stimabililor, am luat-o razna rău de tot. Mai nebun decât mă ştiaţi, dar în acelaşi timp mai serios decât am fost vreodată. De ce? Pentru că a ajuns să nu-mi mai pese. De nimic. De absolut nimic. În afară de ea.
Pentru că, da, despre o ea e vorba şi o ea m-a înnebunit. O ea m-a făcut să simt din nou că trăiesc şi să mă facă să vreau să o iau razna. Despre cine e vorba? Eh, e secret, n-am să-i dezvălui identitatea până la momentul potrivit, dar nu, nu e cine credeţi unii dintre voi. Şi nu mă întrebaţi despre cine e vorba, n-o să aflaţi.

Deci, încă mă gândesc, dar am o vagă presimţire că în week-end-ul ăsta o să iau hotărârea decisivă. Ori rămân şi o uit, ori plec şi rămân cu ea şi cu o viaţă nou nouţă.

Am aproape 20 de ani, şi dacă am învăţat ceva în anii ăştia, am învăţat că viaţa se trăieşte şi se savurează în momente. Momente bune şi momente noi, momente vechi în amintiri, câte un moment pe rând. Şi momentele bune nu trebuiesc grăbite, ci trebuiesc savurate şi prelungite, astfel încât să dureze cât mai mult. Viaţa e scurtă, iar momentele cu adevărat preţioase sunt puţine. Nu vă grăbiţi să trăiţi. Savuraţi o ţigară bună, savuraţi un trabuc bun, savuraţi un vin bun, savuraţi o şampanie bună, savuraţi o fată şi iubiţi-o. Şi nu vă grăbiţi. Savuraţi momentele care contează.

Deci, uraţi-mi succes. Sau nu-mi uraţi. Şi iubiţi-mă sau urâţi-mă. V-am mai zis că nu-mi mai pasă.

Viva la Vida.

Thank you and good bye.